Sa darami cocuta sau sa nu darami cocuta, aceasta-i intrebarea… Sa o darami si sa ai parte de liniste cat doarme dusa in visele ei cu iepurasi, sau sa o tii in casa cu energia pe plus infinit ca sa te frece la cap all day long si eventual pana la 12 noaptea cand parca te-ai uita la un film in liniste, neintrerupta de vreau apa vreau pisu vreau mancare. Nu stiu alte cocute cum sunt, dar a mea e energica. Daca nu o alergi ca pe caini nu oboseste de la desene animate si te urmeaza ca un caine credincios peste tot, chiar si la buda, unde-ti priveste cu mirare intimitatile anatomice. Ieri am evadat de domnisorica cu pretextul ca hartie igienica si am lipsit sireata vreo 3 ore, de zici ca o fabricam, nu o cumparam. In timpul acesta m-am refugiat in exil intr-un bistro, va marturisesc cinstit, unde m-am conectat la wireless si am descarcat jocuri si cursuri de limbi straine, unele peste limita maxima admisa de reteaua 3G de care ma bucur pe tableta. Dupa trei ore logica emotionala a invins si m-am intors, spasita, la cocuta. Si ea m-a primit cu explozii de entuziasm care imi amintesc de mine insami. Azi de Florii am recurs la varianta a doua, adica am alergat-o cateva ore bune- la magazin sa-i iau pantaloni, la cinema sa vedem Rio2 si in final la un loc de joaca, plus ca am mers pe jos pana acasa. Acum doarme dusa. Am reusit asadar sa daram cocuta, dar sa stiti ca de obicei buturuga mica rastoarna carul mare. Acum sunt libera sa ma uit pe geam cu jumatatea de creier nelichefiata de prezenta distinsa a cocutei in viata mea, cu tot cu permanentele ei doleante care o apuca exact in acelasi timp cu ale mele. Cand vreau eu ceva, atunci vrea si ea ceva. Si ea e mica si neajutorata, insa fragilitatea ei este adevarata sa putere: castiga intotdeauna! Acum sunt libera sa observ ca visavis era acum o ora un tip cu masca de apicultor si forme atletice. Mniam, mi-am spus cu jumatatea de creier care inca mai gandeste pentru ea insasi, pentru ca apoi sa-mi dau seama ca stupii aceia sunt acolo de ani de zile fara ca eu sa fi constientizat ca sunt stupi. Morala: apicultorul sexos face stupul frumos! Insa gandul imi revine la felul in care, exact cand o privesc ca pe o corvoada, ca pe un balast pe care trebuie sa-l car dupa mine, rupe o papadie si mi-o ofera: e patu tine, mami! Sau la felul in care ma uit la televizor nervoasa ca se tot foieste in pat si se interpune intre mine si actiunea palpitanta dar virtuala pe care o privesc cu maxima atentie. 
Pentru ca apoi privirea sa-mi cada pe curbura obrazului ei. Are o rotunjime perfecta, sferica, o carnita ferma si elastica iar atunci cand ii place ceva ochii i se lumineaza de fericire. Si ma simt din nou vinovata. Ca o reped. Ca timpul trece pe langa noi iar eu visez cai verzi pe pereti. Si ma simt vinovata ca timpul trece si eu nu-l pot opri acum, cand curbura obrazului ei e pur si simplu creata pentru podul palmei, a mangaiere. Spunea cineva ca nu ar fi corect sa opresc timpul in loc pentru ca ea trebuie sa creasca. Sa infloreasca. Si atunci las timpul sa treaca si ma uit la ea, tip la ea, ma plang de ea, visez la al doilea copil, mi-e frica de viitor, stau cu spaima ca va creste si va pleca in lume si stau cu teama abisului in care nici macar amintiri nu voi avea. Plang acum dupa cei dragi care au disparut, dar uit sa ma bucur ca inca imi amintesc de ei. Revenind la problema, iata cei trei pasi necesari pentru daramarea cocutei: se duce cocuta la magazin si se cumpara pantaloni; se alearga cocuta prin piata dupa gugustiuci; se duce cocuta la desene animate la cinema; se lasa cocuta juma de ora la locul de joaca. Cei patru au fost trei: Luca si Matei, iar cei trei pasi pot fi doi, sau cinci, difera de activitatile la indemana si de rezistenta pruncului din dotare. In ultima vreme unii oameni m-au amintit in discutiile lor despre blogari si bloguri (Vladen si echipa ebloguri.ro). Marturisesc ca Adriana Tirnoveanu a spus bine ca nu trebuie sa fiu luata in serios, ca nu trebuie sa iti bati capul prea mult cu ce e in spatele blogului. Eu sincer m-am intimidat de atentia primita si m-am bucurat putin dar parca nu eram eu acolo. Parca nu stau bine in tablou. Tot aici mi-e mai bine, in locul meu.
Pentru ca apoi privirea sa-mi cada pe curbura obrazului ei. Are o rotunjime perfecta, sferica, o carnita ferma si elastica iar atunci cand ii place ceva ochii i se lumineaza de fericire. Si ma simt din nou vinovata. Ca o reped. Ca timpul trece pe langa noi iar eu visez cai verzi pe pereti. Si ma simt vinovata ca timpul trece si eu nu-l pot opri acum, cand curbura obrazului ei e pur si simplu creata pentru podul palmei, a mangaiere. Spunea cineva ca nu ar fi corect sa opresc timpul in loc pentru ca ea trebuie sa creasca. Sa infloreasca. Si atunci las timpul sa treaca si ma uit la ea, tip la ea, ma plang de ea, visez la al doilea copil, mi-e frica de viitor, stau cu spaima ca va creste si va pleca in lume si stau cu teama abisului in care nici macar amintiri nu voi avea. Plang acum dupa cei dragi care au disparut, dar uit sa ma bucur ca inca imi amintesc de ei. Revenind la problema, iata cei trei pasi necesari pentru daramarea cocutei: se duce cocuta la magazin si se cumpara pantaloni; se alearga cocuta prin piata dupa gugustiuci; se duce cocuta la desene animate la cinema; se lasa cocuta juma de ora la locul de joaca. Cei patru au fost trei: Luca si Matei, iar cei trei pasi pot fi doi, sau cinci, difera de activitatile la indemana si de rezistenta pruncului din dotare. In ultima vreme unii oameni m-au amintit in discutiile lor despre blogari si bloguri (Vladen si echipa ebloguri.ro). Marturisesc ca Adriana Tirnoveanu a spus bine ca nu trebuie sa fiu luata in serios, ca nu trebuie sa iti bati capul prea mult cu ce e in spatele blogului. Eu sincer m-am intimidat de atentia primita si m-am bucurat putin dar parca nu eram eu acolo. Parca nu stau bine in tablou. Tot aici mi-e mai bine, in locul meu.