De ce sa nu recunosc? In general nu agreez ceata. Iar cand e adapostita de batrana iarna, indeosebi “la oras”, nici atat. Timpul in care pasii-ti sunt mai atenti, parca ramasi in urma privirilor, vremea in care tot ce vezi si percepi se afla doar la mica distanta de tine, in care orizontul ti-a pierit in albeata groasa, densa a intrebarilor, timpul in care umezeala iti patrunde in oase, amintindu-ti ca numai “suba” iubirii te-ar mai putea incalzi, timpul in care totul pare un gri incremenit, in asteptarea binecuvantatelor culori… acest timp n-are cum sa-mi placa. Pentru ca e un timp ce accentueaza depresiile, tristetile, melancolia, dorurile. Stiu, ar fi fost frumos sa constat si sa afirm raspicat ca ador misterul, taina, necunoscutul, neprevazutul indus de ceturile iernii. Nu-i asa. Contrar asteptarilor, nu-mi place prea mult misterul. Poate si pentru ca sunt o zodie concreta, de pamant, chiar daca firea mi-a ramas, pe alocuri, (cam prea) visatoare. Prefer sa stiu. 
Sa palpez. Sa ating. Sa spun: Este! Precum Toma necredinciosul (nu sunt departe). Paradoxal, desi toata viata-mi de pana acum s-a compus din dileme, intrebari, ezitari, indoieli, nu-mi place deloc sa nu stiu ce/sau cine se ascunde dincolo de… ceturi. Poate ca mi-a ramas intiparita-n minte imaginea din Pe aripile vantului, in care omul ce se indeparta in ceata reprezenta tocmai dragostea… nerecunoscuta la timp. * Cu toate acestea, in urma cu cateva zile, a existat un moment in care am simtit ca iubesc iarna. Dimineata devreme, intr-o semi-obscuritate ce avea totusi limpezimea ei, pe cand noaptea incerca timid sa-si ia ramas bun de la noi, am privit copacii, doar usor imbracati cu zapada, si mi s-a parut ca arata precum ciresii infloriti primavara. Imaginea lor mi s-a asezat comod in suflet. Cand ma vor mai coplesi ceturile, imi voi aduce aminte de un cires inflorit. Fie el si cu imbratisarea… in iarna.
Sa palpez. Sa ating. Sa spun: Este! Precum Toma necredinciosul (nu sunt departe). Paradoxal, desi toata viata-mi de pana acum s-a compus din dileme, intrebari, ezitari, indoieli, nu-mi place deloc sa nu stiu ce/sau cine se ascunde dincolo de… ceturi. Poate ca mi-a ramas intiparita-n minte imaginea din Pe aripile vantului, in care omul ce se indeparta in ceata reprezenta tocmai dragostea… nerecunoscuta la timp. * Cu toate acestea, in urma cu cateva zile, a existat un moment in care am simtit ca iubesc iarna. Dimineata devreme, intr-o semi-obscuritate ce avea totusi limpezimea ei, pe cand noaptea incerca timid sa-si ia ramas bun de la noi, am privit copacii, doar usor imbracati cu zapada, si mi s-a parut ca arata precum ciresii infloriti primavara. Imaginea lor mi s-a asezat comod in suflet. Cand ma vor mai coplesi ceturile, imi voi aduce aminte de un cires inflorit. Fie el si cu imbratisarea… in iarna.